Mă numesc Roşu

Orhan Pamuk

Toţi cei în ai căror ochi am zărit o sclipire de inteligenţă, pe al căror chip am zărit o umbră izvorâtă din suflet sunt nişte ucigaşi ascunşi. Numai proştii sunt puri.

Imaginaţi-vă că în mâna acelui cineva se află un hanger şi că v-a apucat de gât cu cealaltă mână. Motivele decorative de pe pereţi, de pe geam, de pe rama ferestrei, lucrate, toate, cu modele delicate, cutele şi rotunjimile covorului roşu, de aceeaşi culoare cu ţipătul tăcut care izbucneşte din gâtlejul vostru strâns.

Dacă nu doreşti să ai deziluzii în pictură şi în artă, trebuie să ai grijă să nu-ţi faci o meserie din ele. Oricât de talentat şi de iscusit ai fi, caută banii şi puterea în altă parte, astfel încât să nu te superi pe artă dacă nu te alegi cu nimic de pe urma harului şi a muncii tale.

Oare dragostea să fie aia care-l tâmpeşte pe om, sau doar tâmpiţii se îndrăgostesc?

Toţi proştii pun o armă în mâna celor de care sunt îndrăgostiţi, socotind că în dragostea lor se află ceva care ar cere, parcă, o grabă cu totul aparte şi dezvăluindu-şi patima mistuitoare; dacă sunt deştepţi, întârzie cu răspunsul. Morala: graba în dragoste amână roadele iubirii!

Ce altceva este, de fapt, de cele mai multe ori cinstea, dacă nu laşitate?

Am înţeles că nu va putea auzi nimeni această culoare în întunericul serii, pe străzile pustii, şi că eram cu desăvârşire singur.

- Care este, de fapt, ţelul vieţii!                                                                                                                                                                                  – Ţelul este, de fapt, fericirea.

Dumnezeu a vazut lumea în chipul său neasemuit şi le-a lăsat-o robilor săi, încrezător în frumuseţea ei.

Un bărbat care să-şi poată ţine capul sus şi să privească lumea drept în faţă, biruitor caun leu.