Gabriel Garcia Marquez
Singurul act al unui preşedinte răsturnat de la putere ar trebui să fie actul de deces.
I se păru când se ridică în picioare că inima i se umfla cu fiecare pas şi-i pocneau urechile, şi o materie fierbinte i se scurse pe nări, e moartea, se gândi el.
Străinul îi răspunse fără urmă de ruşine că nu există glorie mai mare decât aceea de a muri pentru partie, Excelenţă, şi el îi replică zâmbind milostiv, nu fi prost, băiete, patria înseamnă să fii viu.
Supraveghea până şi răsuflarea celor care-i aduceau veşti, ştiind prea bine că numai cine cunoaşte adevărul ar avea curajul să-l mintă.
Singura greşeală care nu o poate face nici măcar o dată în toată viaţa un om care a fost învestit cu putere şi autoritate este aceea de a da un ordin fără a fi încredinţat că o să fie îndeplinit.
Militarii sânt exact opusul dumneavoastră, domnule general, sânt oameni cu ambiţii care se pot realiza imediat şi uşor, îi interesează mai mult să conducă decât puterea în sine, şi nu sânt în slujba unui ideal, ci a cuiva, şi de aceea e atât de lesne să te foloseşti de ei, spuse, mai ales unii împotriva altora.
Frica de moarte e zgura fericirii.
Realitatea îl surprinse iar atrăgându-i atenţia că lumea se schima şi viaţa îşi urma cursul chiar şi pe ascuns faţă de puterea lui.
Lumea se teme cu atât mai mult cu cât înţelege mai puţin.
Nu vieţuieşti, la naiba, ci supravieţuieşti, afli prea târziu că până şi vieţile cele mai lungi şi cele mai folositoare nu ajung pentru nimic altceva decât ca să înveţi să trăieşti, căci îşi desluşise neputinţa de a iubi în enigma din palmele mâinilor sale mute şi în cifrele nevăzute de pe cărţile de joc, şi se străduise să îndrepte destinul acela ticălos prin cultul devastatot al viciului solitar care este puterea, devenise victima sectei sale jertfindu-se pe rugul acelui holocaust veşnic, se cufundase în înşeăciune şi crimă, prosperase în nelegiuire şi oprobiu, învingându-şi avariţia înfrigurată şi teama înnăscută numai pentru a-şi păstra în pumn, până la sfărşit, mărgica de sticlă fără să ştie că era un viciu infinit a cărui saţietate genera propriul apetit în vecii vecilor, domnule general, ştiuse de la început că îl înşelau pentru a-i fi pe plac, că plătea pentru a fi adulat, că adunau prin forţa armelor mulţimile concentrate la trecerea lui cu urale de bucurie şi cu lozinci nesincere, urând viaţă eternă preastrălucitului care dăinuie dinaintea vârstei sale, însă învăţă să trăiască şi cu astea, şi cu toate mizeriile gloriei pe măsură ce descoperea de-a lungul anilor săi fără şir că minciuna e mai comodă decât îndoiala, mai folositoare decât dragostea, mai trainică decât adevărul, ajunsese fără uimire la această prefăcătorie ruşinoasă de a conduce fără a avea putere, de a fi preamărit fără glorie şi ascultat fără autoritate, convingându-se în risipa de frunze ruginii ale toamnei sale că niciodată n-avea să fie stăpânul întregii lui puteri [...].
Clopotele de slavă care răspândiseră în lume vestea cea minunată că, în sfârşit, se isprăvise timpul infinit al eternităţii.
